Corpul A – Palatul Princiar a fost ridicat între anii 1620 și 1629, în timpul principelui Gabriel Bethlen, după planurile arhitectului italian Giacomo Resti. Această construcție marchează trecerea de la etapa medievală la epoca renascentistă.

Adăpostește celebra Sală cu Grifoni și găzduiește Facultatea de Arte Vizuale a Universității din Oradea. Planurile viitoare includ muzeu, bibliotecă inspirată din asylum litterarum și cafenea. Peste 5.900 m² vor fi restaurați.

Construit în două etape (1620–1629 și 1638–1648), a făcut legătura între catedrala gotică și palatul episcopal renascentist. În prezent găzduiește Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bihor.

Ridicat între 1638 și 1648 sub Gheorghe Rákóczi I, după planurile arhitectului Emeric Sardi. Se remarcă prin cele șapte arcade ale pridvorului. Astăzi este utilizat pentru activități educaționale și repetiții de dans.

Început în 1775 de arhitectul militar Lodovico Marini. A găzduit statul major al garnizoanei austriece. În prezent adăpostește biblioteca Facultății de Arte Vizuale.

Construit în etape între 1620 și 1777. A fost anexă princiară, apoi cazarmă și lagăr de tranzit (1945–1952). În prezent este dezafectat.

Ridicat între 1775–1776 sub coordonarea lui Lodovico Marini. A servit drept magazie și anexă gospodărească. Urmează să devină sediul Administrației Cetății.

Construit între 1692–1714, a adăpostit administrația militară austriacă și vama orașului. Forma actuală datează din 1775–1777. Se prevede transformarea într-un centru cultural.

Inițial poarta cetății (1573), reconstruită între 1775–1777 de Lodovico Marini. Astăzi găzduiește birouri și spațiul expozițional „Grota Roșie”.

Construit între 1775–1777. A funcționat ca magazie și cazarmă ofițerească. Va deveni centru european cu spații gastronomice și comerciale.

Ridicată între 1775–1777. A avut rol defensiv și ulterior a funcționat ca închisoare. Va fi integrată în proiectul „Strada Breslelor”.

Include Poarta de Est (1777), corpul de gardă și grajdurile. Zona era strategic vulnerabilă dinspre Dealul Ciuperca.

Datează din jurul anului 1572. Între 1638–1641 a fost construită „casa de vară” a principelui. Astăzi se păstrează subsolul în formă de U, accesibil vizitatorilor.

Curtina spre Bastionul Aurit a fost ridicată în anii 1580–1581, spre sfârșitul domniei lui Cristofor Báthory. Construcția este robustă, formată dintr-un zid masiv flancat la interior de cazemate. Baza și brâul sunt realizate din blocuri de piatră, în timp ce cărămida domină partea superioară a zidăriei. De-a lungul veacurilor, curtina a suferit numeroase distrugeri în urma asediilor; partea superioară a fost refăcută rapid cu piatră brută extrasă din cariera de calcar de la Betfia.

Alăturat, Bastionul Aurit, construit în 1572 la comanda principelui Ștefan Báthory, s-a dovedit extrem de vulnerabil datorită orientării spre Dealul Pisica (Ciuperca), de unde artileria otomană a atacat cetatea în 1598, 1658 și 1660. Cel mai devastator a fost asediul din 1660, când cazematele Bastionului Aurit și ale Bastionului Roșu, împreună cu curtina dintre ele, au fost distruse, iar zidurile bastionului au fost străpunse de o largă breșă. O restaurare amplă a fost realizată și după asediul austriac din 1692, care a afectat grav latura nordică a bastionului.

Curtina dintre Bastionul Aurit și Bastionul Ciunt a fost ridicată în timpul primei domnii a lui Sigismund Báthory, fiind finalizată cu siguranță până în anul 1584. Există însă opinii care susțin că partea estică, cea orientată spre Bastionul Ciunt, ar fi fost terminată încă din 1581.

Analiza zidurilor arată în mod clar că lucrarea a fost executată în mai multe etape: diferențele vizibile de tehnică și textura materialelor, precum și “tăieturile” dintre segmente, confirmă faptul că această curtină nu a fost construită concomitent, ci progresiv, după necesitățile momentului. Această particularitate o face deosebit de interesantă pentru specialiști, ilustrând modul variabil și adaptativ în care se desfășurau construcțiile militare în Cetatea Oradea.

Curtina dintre Bastionul Crăișorul și Bastionul Bethlen a fost ridicată relativ târziu, cel mai probabil între vara anului 1599 și 1604, după cum arată izvoarele istorice privind lucrările din Cetatea Oradea.

Ea nu apare reprezentată în planurile sau stampele anterioare, realizate de Giovanni-Marco Isolano ori Cesare Porta (1598–1599), și nici în gravurile lui Hoefnagel, ceea ce confirmă absența ei la sfârșitul secolului al XVI-lea.

Construcția se remarcă printr-un aspect compozit: calcar extras din cariera de la Betfia, elemente profilate provenite din clădirile medievale, cărămidă, șisturi cristaline și gresii. Această diversitate de materiale a dus la ipoteza că zidul a fost ridicat de garnizoana austriacă rămasă în cetate până în jurul anului 1606. Temerea unui nou atac, fie din partea otomanilor, fie a adversarilor transilvăneni, i-ar fi determinat să înceapă construcția chiar și fără meșteri specializați, folosind resursele disponibile pe loc.

Curtina dintre Bastionul Crăișorul și Bastionul Roșu a fost construită între anii 1584 și 1598, odată cu ridicarea Bastionului Roșu.

Structura sa se remarcă prin temelie formată din blocuri solide de piatră, peste care s-a ridicat un perete alcătuit din nu mai puțin de 89 de rânduri de cărămizi. Brâul zidului este vizibil în partea superioară și se află la un nivel intermediar: mai jos decât cel al Bastionului Roșu, dar mai înalt decât al Crăișorului, o diferență ce reflectă etapele distincte de construcție ale celor două fortificații.

Biserica romano-catolică a fost construită în perioada dominației austriece, între 1775 și 1777, conform planurilor arhitectului militar Lodovico Marini. Edificiul a fost ridicat, se pare, peste structuri mai vechi, unele păstrând – potrivit opiniei unor istorici și arhitecți – elemente constructive de influență otomană. Biserica continuă arhitectural aripa dată de Corpul C al Palatului Princiar.

Construită într-un stil baroc de o simplitate aparte, biserica a deservit inițial garnizoana militară a cetății. În timpul războaielor napoleoniene (1793–1813) și pentru o vreme după aceea, a fost folosită drept lăcaș de cult pentru prizonierii francezi. Distrus de marele incendiu din 1836, turnul baroc inițial a fost înlocuit cu un turn piramidal sobru, păstrat până astăzi.

În perioada comunistă, timp de aproape cinci decenii, clădirea și-a pierdut funcția religioasă, fiind utilizată ca spațiu de depozitare.

Brutăria a fost construită în anul 1692, imediat după cucerirea cetății de către austrieci, la ordinul generalului Corbelli. Clădirea, prevăzută cu șase cuptoare, a fost realizată, cel mai probabil, după planurile inginerului militar baron Ernst von Borgsdorf, desemnat de Curtea vieneză să refacă structura cetății orădene.

Merită amintit că, anterior, în același loc exista o construcție cu funcție asemănătoare – o magazie de merinde. Remarcabil este faptul că din 1692 și până în 1997 brutăria și-a păstrat funcțiunea inițială, devenind una dintre clădirile cu cea mai lungă utilizare continuă din ansamblu.

Astăzi, deși clădirea este dezafectată, proiectele de restaurare prevăd transformarea sa într-un Muzeu al Pâinii. Acesta va fi un spațiu interactiv, unde vizitatorii vor putea frământa și coace pâine după metode tradiționale, așa cum se făcea în urmă cu secole.

Grajdurile au fost construite în a doua decadă a secolului al XVII-lea, fiind finalizate în anul 1618, probabil odată cu ridicarea Bastionului Bethlen. Clădirea este alipită de latura interioară sudică, care face legătura dintre bastion și curtina unită cu Bastionul Crăișorul.

La origine, edificiul a avut rol de cazemată, fiind parte a sistemului defensiv ce asigura protecția laturii sudice a cetății. În secolul al XVIII-lea, pe fondul schimbărilor din arta războiului și al pierderii funcției strict militare, spațiul – probabil afectat și de numeroasele asedii – a fost refuncționalizat prin supraconstruirea unei clădiri de grajduri. Existența adăpătorilor și a fântânii din apropiere confirmă această utilizare.

Poarta de Vest, ridicată în anul 1573 în timpul domniei principelui Ștefan Báthory, a reprezentat multă vreme singurul acces în incinta fortăreței. În celebra gravură a lui Hoefnagel, deasupra porții apare un turn impunător, cu mai multe niveluri.

Tunelul de trecere era prevăzut cu o cameră de strajă și găzduia mecanismul destinat ridicării podului. Tot în apropierea porții, conform aceleiași surse, a fost construit un turn suplimentar, echipat cu un mecanism de orologiu în partea superioară.